Undeva, de cand am imbatranit, mi-a ascutit in minte un exercitiu de facut.
Sa ma gandesc, cinci minute din cand in cand, cand "o sa am vreme", cand o sa fiu si mai batrana si mai inteleapta, la cum sa plec linistita cu mine si cu voi.
Mi-ar fi pacat de tot sa ma dau in stamba tocmai si atunci.
Si dupa aia mi-aduc aminte ca mi-a zis cineva ca nasterea si moartea sunt la fel, ca se intampla lucruri minunate si lucruri viscerale, ca sunt emotii care iti fac sa fluture parul pe tine si altele de care n-ai fi asa mandru.
Si mai stiu ca am putut sa exersez, la prima categorie, si aia grea. Nu fluture. Si ca mi-a iesit bine abia la a doua incercare.
De murit ma tem ca e fara a doua sansa.
